ParticularKindOfDreamer**

            Ceea ce noi vedem este bred. Credem ca stim totul atunci cind vedem un trecator. Dar de fapt nu stim nimic. Nimic din ceea ce ar fi veridic. Priveste in jur. O femeie ce zimbeste pe drum. Cit e de fericita, cit de bucuroasa e si plina de viata, cind ea de fapt isi aminteste de momentele petrecute cu sotul sau decedat. Sau uite-te, o fata ce ride. Are motiv, e cu iubitul. Si cine, cine ar crede ca niste zile in urma era pe pragul suicidului? Un tata ce discuta vesel cu fiica lui. Cine ar crede ca ea schiopateaza din cauza loviturii lui violente din urma alcoolismului tatalui. sau o fata cu o doamna in scaunul de rotile. Nimeni nu presupune ca fetei trebuiau sa-i fie taiate  picioarele, iar maica-sa i le-a dat pe-ale ei. 

            Credem ca stim totul. Judecam de la o simpla privire. Sufletul omenesc se afla sub o carapace, o carapace variata, incepind cu un rahat si terminind cu un diamant. Ochii nostri lucreaza ca un roentgen aparat, dar sufletul nu e os, el nu se citeste. 

            O, lumea aceasta, divin aranjata, unde fiecare carapace ascunde o alta lume, la fel de complexa ca si cea in care traim. Putini sunt cei pe care ii intereseaza interiorul carapacei. Si logic- cine ar desface maarul, pentru a-l minca din interior. Cine ar desface un piersic, pentru a-i savura gustul adevarat? Lumei ii place accesibilul, ceea ce e usor de primit, dar sunt putini cei ce strapung interiorul. Si timpul nu ajuta. Uneori oamenii ce te-nconjoara o viata intreaga nu inteleg nimic, dar un simplu boschetar iti poate alina durerea.

           Suntem dornici sa patrundem in lumea interioara a celor ce ne inconjoara, dar nu intotdeauna pentru binele lor, ci pentru dependenta. Omul dat se simte dependent de acel care il intelege, fara a sti sensul propriu-zis. 

           Ceea ce vedem este bred. Asadar, haideti sa urmam exemplul lui Picasso, sa ne scoatem ochii, si sa vedem cu inima!
  

Înnecată în propria conștiință (Despre Alex partea 2)

  - Doar nu mă aștepți de o zi! O știm ambii.

M-am înnecat. Întorcîndu-mă am fost inundată de acea verdeață pe care o percepusem încă în acea iarnă caldă.

Flori de cireș cădeau, purtate de vînt, pînă la o moarte subită, ce se interfera cu orizontul pămîntesc. Mă simțeam o idioată, neînțelegînd de unde a venit și ce vroia. Însă nicidecum nu vroiam să plece. Vîntul estic mi-a adus o dulceață imposibilă de la el. De multe ori am blestemat acea adiere de vînt care m-a schimbat, și care revenea ori de cîte ori încercam s-o uit.

   -Nici nu te așteptam.

Mințeam. Și el știa. numai eu știam cîte seri am dedicat acelui om pe care nici nu-l știam dar care avea loc în acel colțișor de nepenetrat din inima mea.

Fără alte replici, s-a sculat de pe scrînciobul care a scîrțîit în urma sa, de parcă deja simțea un dor către persoana lui. 

   -Stai!

S-a întors, și eu mi-am dat seama că nu știu ce să-i răspund acelei priviri.

   -Cine ești?

Un zîmbet i-a împînzit din nou chipul, și a spus:

   -Acel colțișor de nepenetrat…

A plecat. Și eu am continuat:

   -Din inima mea.

8 martie

A 2-a sarbatoare pe care o urasc dupa 14 februarie. Si aici nu se porneste butonul cu tot bredul ca nam prieten, si ma simt aiurea. Contrariu, simt prea multe… si in acelasi timp nimic. Doar ca o istorie dureroasa a cicatrizat aceasta sarbatoare… Tin minte cum stateam cu prietena mea buna… prea buna, pina la 12 noaptea si discutam cit de super e sa ai prieten :D. Ne dadeam cu parerea cit e de normal cind cuiva ii pasa de tine, te suna, te tine de mina, iti este alaturi. Si mama striga la mine: “Diana, mai ai sa stai la telefon”, iar eu cu tine o ironizam, adica eu pe a mea, si tu pe a ta. Ne parea ca asa dragoste e eterna, sau, cel putin se va sfirsi doar numai din cauza mortii cuiva :D. Si cind te gindesti ca totul s-a terminat pe neasteptate. Intr-o zi de 8 martie. 1 an in urma… Numai din cauza ca nu m-a felicitat, idioata de mine m-am gindit ca nu tine la mine, cind el era la antrenamente de fapt, telefonul fiind inchis, si skype-ul raminind deschis. Tinea la mine, mult. Dar paradox-ul este ca te simti aiurea recitind mesajele, dorindu-ti ca sa fi fost in coma pentru aceasta zi, sa nu fi avut asa preocupari. Iar tu, tu n-ai mai rabdat. Pentru mine dragosta dintre un baiat de 18 si o fetiscana de 14 parea dibila. Iar tu ma iubeai. Ai fost unicul care isi cerea scuze chiar cind era obvious ca eu eram vinovata. Ceea ce nu voi uita este ura pe care o avea verisoara ta fata de mine. Atunci cind ai plecat pentru 3 zile in Ucraina, eu dibilem, serios. Nu intelegeam de ce nu-mi scrii. Stiam cind terminai antrennamentul, cind ieseai din casa, cind plecai cu prietenul la discoteeca, stiam tot, dar tu taceai. Ca sa aflu apoi ca ai fost departe, iar verisoara ta elementar nu mi-a transmis ca nu esti pe loc. Vroiam s-o ucid. Paradoxul este ca anul acesta m-ai felicitat. Banal… unul din mesajele care le transmiti la tot friend list-ul. Dar nu am de ce sa ma intristez, :)), doar trebuie sa uit. Elementar, sa uit